Discursul Papei Francisc în Consiliul Europei

Marin Marc,

Minodora-Susana LUCA

Doamna Minodora-Susana LUCA vicepreședinte al Filialei Județene Cluj a Asociației Comunelor din România, primarul comunei Băișoara, a participat la sesiunea Consiliului Europei când a fost discursul Papei Francisc și ne-a transmis acest discurs notat mai jos.

 

 

BIROUL DE PRESĂ AL VATICANULUI

 

STRASBOURG – 25.11.2014

Vizita in Consiliul Europei

Cuvântul Papei Francisc

 

Domnule Secretar General, Doamnă Președintă, Excelențele Voastre, Doamnelor și Domnilor,

         Sunt fericit să mă adresez acestei sesiuni solemne, care reunește o adunare semnificativă a Ansamblului Parlamentar al Consiliului Europei, reprezentanți ai statelor membre, judecători ai Curții pentru Drepturile Omului și membrii ai diferitelor instituții care fac parte din Consiliul Europei. Practic, toata Europa este prezentă în această sală, cu poparele ei, limbile ei, cu expresiile lor culturale și religioase, ce constituie bogația acestui continent. Sunt recunoscător în mod special Secretararului General al Consiliului Europei, Domnul Thorbjorn Jagland, pentru invitația călduroasă  și pentru frumoasele cuvinte de primire. O felicit pe doamna Anne Brausser, Președinta Ansamblului Parlamentului. Tuturor, sincere mulțumiri pentru munca dumneavoastră și pentru contribuția la pacea Europei, prin promovarea democrației, drepturilor omului și statului de drept.Minodora-Susana LUCAinvitatie vizita Papa Francisc la consiliul europei  25.11.2014Minodora-Susana LUCAPapa Francisc

 

         Consiliul Europei aniversează, in acest an, 65 de ani de existență. A fost intenția fondatorilor Consiliului Europei ca acest forum să răspundă dorinței de unitate,  sentiment care, din antichitate, a caracterizat viața acestui continent. În mod frecvent, pe parcursul secolelor, pretenția de a deține puterea a condus la mișcări particulare. Și ne amintim, în acest sens, de faptul că, doar cu zece ani înainte semnarii Tratatului care prevedea instituirea Consiliului Europei, semnat la Londra in 5 mai 1949, au izbucnit cele mai letale și distructive conflicte din istoria acestor țări. Această divizare creata s-a perpetuat, iar așa numita „Cortina de Fier” a împărțit continentul în două, de la Marea Baltica la Golful Triste. Visul fondatorilor a fost acela de a reconstrui o Europă în spiritul binelui comun, care astăzi, într-o lume preocupată mai mult să solicite decât să slujească, trebuie să stea la baza misiunii Consiliului Europei în folosul păcii, libertății și a demnității umane.

         Drumul spre pace și evitarea repetării a ceea ce au adus Cele Două Războaie Mondiale ale ultimului secol presupun a vedea în semenii noștrii nu dușmani, ci frați și surori pe care să-i imbrățișăm. Acest fapt trebuie să conducă la un proces în desfășurare, care nu poate fi considerat încheiat niciodată. Acest lucru l-au înțeles pe deplin fondatorii Consiliului Europei. Ei au înțeles că pacea trebuie susținută permanent, lucru care presupune vigilență. Ei au ajuns la concluzia că războiele sunt urmarea efortului de a ocupa teritorii, de a cristaliza procese și a încerca să le oprească. În schimb, fondatorii și-au dorit pacea, care poate fi dobândită doar atunci când suntem deschiși la inițierea de procese și continuarea acestora.

         Ca urmare, fondatorii Consiliului Europei și-au făcut auzită dorința, care s-a fructificat încet, dar concret în timp, din moment ce timpul guvernează spațiile, le iluminează și le leagă într-un lanț care se extinde, fără posibilitate de întoarcere. A construi pacea însemană a da prioritate acțiunilor care generează noi procese în societate și angajează alte persoane și grupuri, care ulterior pot ajunge la punctul în care „pot să dea  roade în cadrul unor evenimente istorice importante”.[1]

         Acesta este motivul pentru care fondatorii au pus bazele acestui Consiliu ca Instituție pemnanentă. Papa Paul al VI-lea, câțiva ani  mai tarziu, a observant că „instituțiile care, în cadrul  juridic și în societatea internațională, au sarcina și meritul de a proclama și a păstra pacea, vor dobândi aceste scopuri mărețe doar dacă vor rămâne active în continuare, dacă sunt capabile să creeze pace și să facă pace tot timpul”.[2] Este necesară o muncă constantă de umanizare, deoarece „nu este suficient să fie combătute și suspendate conflictele….  O pace impusă, provizorie și utilitară nu este suficientă. Progresul trebuie înregistrat prin pacea care înseamnă iubire, libertate și fraternitate, iubire care are la bază sentimentul de reconciliere a inimilor”,[3] cu alte cuvinte, trebuie să încurajeze procesele cu calm, dar în același timp, prin convingeri clare și tenacitate.

         Pentru a obține o pace durabilă este necesar să educăm pentru pace, renunțând la o cultură a conflictului care țintește frica față de alții, marginalizarea celor ce cred sau trăiesc diferit față de noi înșine. Este adevărat că acest conflict nu poate fi ignorant sau ascuns, ci trebuie înfruntat. Dar dacă ne paralizează, noi pierdem orice perspectivă, iar orizonturile noastre se micșorează și înțelegem doar o parte din realitate. Atunci când nu reușim să megem mai departe într-o situație de conflict, ne pierdem sensul unității profunde al realitatii, [4] oprim istoria și ne blocăm în dispute inutile.

         În mod tragic, pacea continuă să fie de cele mai multe ori încălcată. Acest lucru se întâmplă în multe părti ale lumii, unde conflictele de diferite feluri continuă să se manifeste. Este și cazul Europei, unde tensiunile continuă să existe. Câtă moarte și suferință este încă impusă pe acest continent, care tânjește după o pace ușor influențată de tentațiile trecutului! De aceea eforturile Consiliului Europei pentru a gasi o soluție politică la criza curentă sunt semnificative și încurajatoare.

         Totuși, pacea este pusă la încercare și de alte forme de conflict, cum ar fi terorismul religios și internațional, care afișează un dispreț profund pentru viața oamenilor și face în mod discriminatoriu victime nevinovate. Acest fenomen este, din păcate, întreținut de traficul de arme, de cele mai multe ori necontrolat. Biserica este convinsă că „această cursă a înarmărilor este unul din cele mai mari păcate ale omenirii, iar răul cauzat celor săraci este mai mult decât poate cineva îndura”.[5] Pacea este, de asemenea, încălcată prin traficul de persoane, noua formă de slavie a timpurilor noastre, care transformă persoanele în mărfuri pentru comerț și le privează de toată demnitatea lor. Nu rar se întâmplă să vedem cât de interconenctate sunt aceste fenomene. Consiliul Europei, prin  Comitetele sale și Grupurile de Experți, are un rol important și semnificativ în combaterea acestor forme inumane.

         Acestea fiind spuse, putem afirma că pacea nu este doar lipsa războiului, a conflictelor sau tensunilor. În viziunea creștină, pacea este un dar de la Dumnezeu și fructul libertății și al actelor responsabile ale omului care vizează și continuă binele comun în adevăr și iubire. „Această ordine rațională și morală are la bază decizia conștientă a bărbaților și a femeilor să caute armonia în relațiile reciproce, respectând dreptatea fiecaruia”.[6]

         Cum obținem atunci pacea?

         Calea aleasă de Consiliul Europei este promovarea drepturilor omului, mai presus de orice, împreună cu dezvoltarea democrației și statul de drept. Aceasta este o valoare constantă, cu implicații etice și sociale semnificante, atâta timp cât dezvoltarea societăților noastre și coabitarea lor viitoare, în pace, depinde de corecta înțelegere a acestor termeni și reflectare constantă asupra acestora. Această reflectare reprezintă una din marile contribuții pe care Europa le-a oferit și continuă să le ofere întregii lumi.

         Aflându-mă în prezența dumneavoastră, astăzi, aici, mă simt obligat să accentuez importanța Europei în continuarea contribuirii cu responsabilitate la dezvoltarea culturala a umanității. Aș dori să fac acest lucru folosind o imagine zugrăvită de poetul italian al secolului XX, Clemente Rebora. În una din poeziile sale, [7] Rebora descrie un plop, cu crengile înălțându-se spre cer, lovite de vânt, în timp ce tulpina rămâne fixată pe rădăcinile adânci înfipte în pământ. Într-un anumit sens putem să ne imaginăm Europa astfel.

         De-a lungul istoriei, Europa a ajuns departe, țintind spre noi și ambițioase reușite, condusă de setea de cunoaștere, dezvoltare, progres, pace și unitate. Dar dezvoltarea gândirii, culturii și descoperirile științifice se datorează în totalitate solidității tulpinii și adâncimii rădăcinilor care hrănesc trunchiul copacului. O dată ce aceste rădăcini sunt pierdute, trunchiul își pierde treptat și crengile, care, odată au fost înfloritoare și cade la pământ. Acesta este poate unul dintre cele mai derutante paradoxuri pentru o mentalitate scințiifică îngustă: pentru a progresa în viitor avem nevoie de trecut, de radăcini profunde. Avem nevoie, de asemenea, de curaj pentru a nu fugi de prezent și provocările lui. Avem nevoie de memorie, curaj, sunet și o viziune umană utopică.

         Rebora amintește, pe de-o parte ca „tulpina își afundă rădăcinile unde este adevărul”[8].  Radăcinile se hrănesc cu adevăr, care este subzistența, limfa vitală a oricărei societăți, care este cu adevărat liberă, umană și fraternă. Pe de altă parte, adevărul face apel la conștiință, care nu poate fi redusă la o formă de condiționare. Conștiința este capabilă să-și recunoască propria demnitate și este deschisă spre absolut; astfel se dă valoare deciziilor fundamentale ghidate de urmărirea binelui, pentru alții și pentru binele personal, fiind conștiința însăși locul libertății responsabile.[9]

         Trebuie să reținem faptul că înafară de urmărirea adevărului, fiecare individ devine criteriu pentru analiza personală și a propriilor acte. Modul în care acest lucru dă posibilitatea unei concepții subiective asupra adevărurilor, cum ar fi drepturile omului, care se manifestă pretutindeni, este înlocuit de către o concepție individualistă a adevărurilor.  Aceasta duce la lipsa interesului pentru ceilalți și favorizează globalizarea indiferenței născută din egoism, rezultatul concepției omului incapabil să îmbrățișeze adevărul și să trăiască dimensiunea socială autentică. Acest fapt duce la săracie umană și ariditate culturală, din moment ce taie rădăcinile care hrănesc copacul în creștere. Individualismul indiferent duce la un cult al opulenței reflectat în cultura care ne înconjoară. Facem exces de lucruri inutile, dar nu avem capacitatea de a construi relații umane autentice, care să aibă la bază adevărul și respectul reciproc. Astfel, astăzi, apărem cu o imagine a Europei care suferă, nu doar datorită multelor chinuri din trecut, dar și datorită crizelor din zilele noastre, o Europa care pare incapabilă să facă față, cu energia și vitalitatea ei din trecut; o Europa  care este puțin obosită și pesimistă, care pare copleșită de evenimente și vântul schimbărilor, venit de pe alte continente.

         Europei îi putem pune următoarea întrebare:     „Unde îți este vigoarea? Unde îți este idealismul care a inspirit și înobilat istoria ta? Unde îți este spiritul  inteprinzator și cel al curiozității? Unde îți este setea de adevăr, o sete pe care, cu multa pasiune, a-î împărțit-o întregii lumi?

         Viitorul continentului depinde de răspunsul la aceste întrebări. Întorcându-ne la imaginea copacului lui Rebora, putem spune că un copac fără rădăcini poate părea că trăiește, chiar dacă crește gol și în final moare. Europa ar trebui să reflecte dacă patrimoniul ei imens uman, artistic, tehnic, social, politic, economic și religios este doar un artefact al trecutului, sau este încă capabilă să inspire cultural și să-și afișeze valorile întregii omeniri, ca un întreg. Pentru a oferi un răspuns la această întrebare, Consiliul Europe, cu toate instituțiile sale, are un rol de o maximă importanță.

         Mă gîndesc în mod deosebit la rolul Curții Europene pentru Drepturile Omului, care într-o anumită măsură reprezintă conștiința Europei, cu privire la aceste drepturi. Îmi exprim speranța că această conștiință va continua să se maturizeze, nu doar printr-un simplu consens între partide, ci ca rezultat al eforturilor de a construi pe acele rădăcini adânci, care reprezintă baza pe care fondatorii Europei contemporane au fost hotărâți să construiască.

         Aceste rădăcini trebuie căutate, găsite și menținute printr-un exercițiu de memorie zilnic, deoarece reprezintă patrimoniul genetic al Europei. De asemenea, există provocări prezente cu care continentul se confruntă. Acestea ne solicită creativitatea permanent, pentru a ne asigura că rădăcinile duc la reușitele zilelor noastre și în realizarea viziunii noastre despre viitor. Dați-mi voie să amintesc doar două aspecte legate de această viziune: provocarea multipolarității și provocarea transversalității.

         Istoria Europei ne poate conduce la o gândire naivă, cumva, a unui continent bipolar, sau cel mult tripolar (ca în concepția veche despre Roma-Bizanț-Moscova), iar această interpretare a prezentului și privind spre viitor, poate reprezenta schema care stă la baza pretențiilor de putere.

         Dar pentru că nu este cazul zilelor noastre, putem vorbi cu legitimitate despre o Europa „multipolara”. Tensiunile ei – constructive sau distructive – se situează între culturi multiple, religii și poli politici. Europa zilelor noastre se confruntă cu provocarea creativității „globalizarii”  acestei multipolarități. Nu este necesar ca fiecare cultură să se identifice cu o țară individuală deorece unele țări au o varietate de culturi, iar unele culturi sunt exprimate într-o varietate de țări. Același lucru trebuie să primeze și pentru agregatele politice, religioase și sociale.

         Creativitatea multipolarității globale cheamă la luptă pentru a crea o armonie constructivă, una liberă de acele pretenții de putere, care, apărând  dintr-un anumit punct de vedere pragmatic, pentru a face lucrurile mai simple, sfârșește  prin a distruge unicitatea culturală și religioasă a oamenilor.

         Pentru a vorbi despre multipolaritatea Europei trebuie să amintim și despre oamnenii care se nasc, cresc și privesc spre viitor. Sarcina unei multipolarități europene globalizate poate fi rezumată apelând la imaginea unei sfere – în care totul este egal și ordonat, dar care se dovedește reductiv într-o oarecare măsură, așa cum fiecare punct este echidistant față de centru – dar  în același timp, prin imaginea poliedrului, în care unitatea armonioasă a întregului conservă particularitățile fiecărei părți. Astăzi, Europa este multipolară în relațiile și intențiile ei; este imposibil de imaginat sau construit Europa fără a lua în considerare această realitate multipolară.

         Cea de-a doua provocare pe care doresc să o menționez este cea a transversalitații. Aș dori să încep vorbind despre propria mea experiență: în cadrul întâlnirilor mele cu lideri politici din diferite țări europene, am observant că tinerii politicieni văd realitatea diferit față de colegi lor mai în vârstă. Par să spună aceleași lucruri, dar modul de abordare este diferit. Acest lucru este evident la politicienii mai tineri din diferite partide. Acest fapt ne arată o realitate a Europei de azi, care nu poate fi trecută cu vederea în eforturile de unire a continentului și ne îndrumă spre viitor: trebuie să avem în vedere această transversalitate, care se întâlnește în fiecare sector. Pentru aceasta este nevoie de dialog, inclusiv dialogul intergenerațiilor. Pentru a defini continentul de azi, trebuie să vorbim despre o Europă  a dialogului, una care pune transversalitatea opiniilor și reflecțiile proprii în serviciul uniunii armonioase a oamenilor.

         Pentru a ne angaja pe acest drum al comunicării transversale nu este nevoie doar de empatie generală, ci și de o metodologie a creșterii. În situația politică actuală a Europei, numai dialogul intern dintre organizații (fie acesta politic, religios sau cultural) la care aderă fiecare, sfârșește ca fiind neproductiv. Timpurile noastre solicită abilitatea de a sparge structuri care „conțin” identitatea noastră și întâlnirea cu alții, pentru binele identității, pentru a face această identitate mai solidă și productivă în schimburile frățești ale trasversalității. O Europă care poate dialoga doar cu grupuri limitate se oprește la jumătatea drumului; are nevoie de acel spirit tânăr care poate face față provocărilor trasversalității.

         În lumina celor spuse, sunt mulțumit de dorința Consiliului Europei de a investi în dialogul intercultural, incluzând și dimensiunea sa religioasă, prin Schimbul Dimensiunii Religioase a Dialogului Intercultural. Aceasta este o oportunitate valoroasă pentru a deschide, cu respect și îmbogățind schimbul dintre persoane și grupuri de diferite origini și etnii, tradiții lngvistice și religioase, în spiritul înțelegerii și respectului reciproc.

         Aceste întâlniri sunt în mod particular importante în contextul multicultural actual și multipolar, pentru a găsi o modalitate distinctivă, capabilă să conecteze, cu talent, identitatea europeana, care a fost falsificată pe parcursul secolelor și speranțele și aspirațiile altor oameni, care își fac simțită prezența pe continent.

         Acest mod de gândire aduce, de asemenea, în lumină, contribuția pe care Creștinismul o poate oferi la dezvoltarea culturală și socială a Europei de azi, în contextul unei relații corecte între religie și societate. În viziunea creștină, credința și motivul, religia și societatea, sunt chemate să lumineze și să se sprijine reciproc, când este necesar să se purifice reciproc de extreme ideologice. Societatea europeană, ca întreg, nu poate eșua în a beneficia de o interacțiune reînoită dintre aceste două sectoare, fie că trebuie să se confrunte o formă de fundamentalism religios, care este mai presus de toate dușmănos lui Dumnezeu, fie să remedieze  o raționalitate redunctantă care nu-l onorează pe om.

         Sunt, de fapt, o parte din problemele importante, care, cred eu că pot conduce la o îmbogățire reciprocă, probleme prin care Biserica Catolică – în mod particular, prin Consiliul Conferințelor Episcopale ale Europei (CCEE)-poate coopera cu Consiliul Europei și poate oferi o contribuție esențială. Având în vedere cele spuse de mine mai sus, consider că aceasta este zona de reflectare etică asupra drepturilor omului, pe care Organizația dumneavoastra este chemată să o aibă în vedere. Consider că această problemă legată de protecția vieții umane este o problemă sensibilă care necesită un studiu atent, care ține cont de adevărul întregii omeniri, fără a fi restrictiv la aspectele specifice medicale, științifice sau juridice.

         Asemănător, lumea contemporană oferaă un număr de alte provocări, care necesită o atenție sporită și un angajament reciproc, începând cu primirea călduroasă a emigranților, care au nevoie de minimum de existență, dar mult mai important, o recunoaștere a demnității persoanelor. Apoi, este gravă problema locurilor de muncă, cauzată, în primul rând, de tinerii adulți șomeri din multe țări – o veritabilă ipotecă pentru viitor – dar și în ceea ce privește demnitatea muncii.

         Este speranța mea profundă că, fundațiile vor fi susținute pentru o nouă cooperare socială și economică, liberă de presiunile ideologice, capabilă  să confrunte o lume globalizată, dar în același timp, care să încurajeze simțul carității solidare și reciproce, care a fost o caracteristică a Europei, mulțumită eforturilor generoase a sute de bărbați și femei- unii dintre aceștia fiind considerați sfinți de Biserica Catolică-care pe parcursul secolelor au muncit la dezvoltarea continentului, atât prin activitațile antreprenoriale și activitațile educative, cât și prin bunăstarea și promovarea umană. Acestea, mai mult decat orice, reprezintă un punct important de referință pentru mulți oameni săraci, care trăiesc în Europa. Câți dintre ei sunt pe străzile noastre! Nu cer doar mâncare, ci au nevoie de supraviețuire, care este cel mai elementar drept, dar și o apreciere reînnoită  a valorii propriei vieți, pe care sărăcia o umbrește și o redescoperire a demnității pe care munca le-o oferă.

         În cele din urmă, printre problemele care ne-au captat atenția și cooperarea se numără și necesitatea de a apăra mediul înconjurător, iubita planetă pământ. Este cea mai mare resursă pe care Dumnezeu ne-a dat-o și este datoria noastră de a nu o desfigura, exploata și degrada, în bucuria frumuseții fără margini a pământului, ca noi să putem trăi în această lume cu demnitate.

         Domnule Secretar General, Doamnă Președinte, Excelențele Voastre, Doamnelor si Domnilor,

         Papa Paul al VI-lea a numit Biserica un „expert în umanitate”.[10] Prin urmare, urmând exemplul lui Hristos și urând păcatele fiilor și fiicelor sale, Biserica nu caută nimic altceva decât să servească și să fie martora adevărului.[11] Acesta este singurul lucru care ne ghidează pentru a sprijini progresul umanității.

         Astfel, Sfântul Scaun intenționează să continue cooperarea sa cu Consiliul Europei, care astăzi joacă un rol important în zugrăvirea mentalității generațiilor viitoare de europeni. Acest lucru presupune un angajament comun în reflectarea variată țintită pentru a crea un fel de Noua Agoră, în care toate grupurile civile și religioase pot intra într-o provocare liberă, respectând separarea sectoarelor și diversitatea pozițiilor, o provocare inspirată din dorința simpla de adevăr și din promovarea binelui comun. Deoarece cultura se naște întotdeauna din întâlnirea reciprocă care caută să stimuleze îmbogățirea intelectuală și creativitatea celor care iau parte la ea; aceasta nu este un bun prin ea însași, este în același timp ceva frumos.  Speranța mea este că Europa, reconsiderând moștenirea istorică și profunzimea rădăcinilor ei și îmbrățișând multipolaritatea ei plină de viață și fenomenul transversalității în dialog, va redescoperii tinerețea spiritului, care a făcut din acest continent unul roditor și măreț.

         Vă mulțumesc.

        

        


[1] Conf. Indemnarii Apostolice Evangelii Gaudium, 223.

[2] Paul VI, Mesajul pentru cea de-a 8-a Zi Mondiala a Pacii, 8 decembrie 1974.

[3] Ibidem.

[4] Conf. Indemnare Apostolica Evangelii Gaudium, 226.

[5] Catehismul Bisericii Catolice, 2329,si Al Doilea Consiliu al Vaticanului, Scrisoare pastoral Gaudium et Spes, 81

[6] Papa Paul al II-lea, Mesaj pentru Cea de-a 15-a Zi a Pacii Mondiale, 8 decembrie 1981, 4.

[7] Il pioppo, in : Canti dell Infermita, ed. Vanni scheiwiller, Milan, 1957, 32.

[8] Ibidem.

[9] Conf. Ioan Paul al II-lea, Adresa catre Ansamblul Parlamentului Consiliului Europei, Strasbourg, 8 octombrie 1977, 4.

[10] Encyclical Letter Populorum Progressio, 13.

[11] Ibidem.